Chipurile fericirii

Autor: ks. Marek Dziewiecki

A fi bucuros şi fericit îşi doreşte fiecare om. Nimeni nu vrea să i se întâmple ceva rău, să fie dependent sau dezamăgit şi cu toate acestea mulți oameni îşi poartă viața ca o piatră de moară. În general, puțini sunt oamenii fericiți care emană o stare de bine. Aceasta  este cea mai bună dovadă că nimeni dintre noi nu este în stare să devină om fericit în mod spontan şi fără efort. Fericirea o poate atinge numai cei ce înțeleg ce este şi care este calea până la ea.

 

 

1. Iluzia fericirii

Calea fericirii nu este uşoară. Cei care nu vor - sau nu ştiu - să caute adevărata fericire se mulţumesc cu imitaţia ei. Îşi spun că fericirea este altceva decât ... fericirea. Tot ce este preţios este prefăcut. Tocmai de aceea există atât de multe imitaţii de pietre preţioase. Pe când însă purtarea unor imitaţii de  bijuterii nu este o dramă pe atât mulţumirea cu o imitaţie de fericire duce la tragedie. Oameni nefericiţi cred că vor fi fericiţi când vor obţine un serviciu mai bun, când vor cumpăra o maşină nouă, când vor construi o vilă sau când vor avea statut social mai bun. Iar alţii sunt şi mai naivi: cred că vor fi fericiţi atunci când vor obţine putere, când merg la discotecă, când îşi astâmpără un instinct sau când consumă droguri.

 

Omul fericit este eliberat de toate aceste iluzii. Ştie că este fericit şi numai pentru faptul că iubeşte. Cel care iubeşte se bucură de toate: sănătate, prieteni, servicii, avansare, de asemenea de melodia pe care o fredonează, de floarea pe care a zărit-o pe o pajişte şi de curcubeul care zâmbeşte din înălţimi.

 

În schimb, omul care nu iubeşte nu se bucură de nimic. Un astfel de om planifică în mod continuu şi cu lăcomie noi „succese”, care – după opinia lui – îi vor asigura fericirea. Dacă nu-şi realizează intenţiile, îşi imaginează că tocmai lipsa de „succes” este motivul nefericirii lui. Iar dacă obţine „succesele” visate, realizează cu uimire şi amărăciune că rămâne la fel de nefericit ca înainte. Cu toate acestea  îşi spune cu înverşunare că nu iubirea îi asigură fericirea, ci altceva!

 

Oameni fericiţi întâlnim în fiecare grupă socială: printre tineri şi bătrâni, printre oameni sănătoşi şi bolnavi, printre săraci şi bogaţi. Bineînţeles se pot diferenţia, dar au o trăsătură comună: nu vor sau nu ştiu să iubească. Cu toate deziluziile pe care le acumulează în timpul vieţii continuă să rămână egoişti, îşi fac rău lor însişi şi altora, nu iau decizia să iubească. Aceşti oameni pot fi tineri, frumoşi, cunoscuţi şi bogaţi, dar asta niciodată nu le ajunge pentru a obţine fericirea – din simplul motiv că tinereţea, bogăţia sau slava nu reprezintă o sursă de bucurie. De aceea banii nu aduc fericirea şi nici nu deranjează pentru ca cineva să fie fericit, dacă iubeşte.

 

Cea mai tentantă cale către nefericire este confuzia care apare între bucurie şi plăcere. Din păcate acestea sunt două realităţi complet diferite. Plăcerea este ceva comun, uşor de obţinut pentru toţi, în timp ce bucuria este ceva nobil, căci o obţin puţini oameni. Pentru a simţi momente de plăcere ajunge să mănânci, să dormi, să-ţi dai drumul emoţiilor negative sau să-ţi astâmperi poftele. Astfel de comportament este la îndemâna fiecăruia. Chiar şi a celui necopt, dereglat psihic sau disperat. O a doua diferenţă constă în faptul că plăcerea se poate obţine direct. Este de ajuns să ai la îndemână un fel de mâncare delicios sau să fii îmbrăţişat cu căldură de cineva. Fericirea însă poate fi atinsă direct. Ea este consecvenţa vieţii care are la bază iubirea, adevărul şi responsabilitatea. Nu există fericire fără iubire.

 

O a treia diferenţă constă în faptul că fericirea este durabilă, plăcerea însă dispare repede, iar uneori duce la tragedie. Exemplul care dovedeşte acest adevăr îl reprezintă oamenii care pentru o clipă de plăcere trădează jurământul căsătoriei sau se îmbolnăvesc grav. Fericirea însă nu o pierdem nici măcar atunci când ne vine rândul să ne luptăm cu greutăţi serioase -  bineînţeles cu condiţia să continuăm să iubim. O a patra diferenţă reiese din faptul că alergarea după plăceri distruge dorinţele şi aspiraţiile noastre, duce la păcat, la dependenţă şi deziluzii, în schimb fericirea întăreşte libertatea. Omul fericit reuşeşte să-şi îngrijească şi să-şi realizeze idealurile şi visurile cele mai frumoase. A face numai ce este plăcut duce la consecinţe foarte neplăcute. De aceea cel care caută plăcerea în loc de fericire cade în disperare. Drama începe atunci când omul nu-şi mai doreşte nimic decât acoperirea necesităţilor sau a-şi îmbunătăţi starea de spirit cu orice preţ. La început o astfel de persoană nu¬-şi dă seama de propria ei disperare. Cu fiecare zi însă devine tot mai dependent şi nefericit şi cu toate acestea nu-şi corectează modul de viaţă. Numai cel care iubeşte cu maturitate are curajul să desprindă consecinţe logice din propriul comportament, dar şi din comportamentul altor oameni.

 

2. Care este calea spre fericire?

Fericirea nu se naşte nici în afară, nici în interiorul omului. Ea este rodul iubirii care apare şi se realizează cu ajutorul şi în timpul întâlnirii. Vorbim aici nu despre orice întâlnire, ci numai despre asemenea mediu de întâlnire cu sine şi o a doua persoană în care este prezent Dumnezeu. Tocmai de aceea nimeni nu poate să atingă fericirea în singurătate.

 

Nimeni nu poate fi făcut fericit de către alţi oameni dacă el însuşi nu face acest efort. Fericirea este rodul fericitelor întâlniri – adică acele în care simţim iubirea. Omul de astăzi doreşte fericirea la fel de puternic ca cei care au trăit înaintea noastră. Din păcate, astăzi mulţi oameni, în mod inconştient, se hrănesc cu impulsuri, imagini sau convingeri care îi îndepărtează de fericire.

 

Astfel de oameni încearcă să se salveze prin gândire „pozitivă”, adică cu iluzii plăcute pe tema situaţiei lor neplăcute. Se forţează să spună că sunt fericiţi. Tocmai de aceea din majoritatea anchetelor sociale – numite ştiinţifice! – reiese că cei mai fericiţi oameni în Europa sunt... elveţienii şi scandinavii – adică acele societăţi în care există cel mai mare procent de alcoolici, narcomani, sinucigaşi, oameni bolnavi psihic, precum şi persoane divorţate...

 

Omul „modern progresist” nici măcar nu vrea să audă că există o cale spre fericire adevărată. Nu vrea să audă pentru că drumul spre fericire este greu – şi prin aceasta mai puţin frecventat. În orice timpuri această cale este Isus Cristos, căci numai El poate să ne înveţe să iubim înţelept şi aduce fericirea pe care această lume nu poate nici să ne-o dea, nici să ne-o ia. Oamenii nefericiţi sunt maiştri în a otrăvi viaţa altor oameni. Ei fac totul pentru a ne lua fericirea. Ei nu vor să fii pentru ei un dar înţelept, ci o victimă naivă pe care să o manipuleze şi să o folosească după plac – cu speranţa că aceasta aduce fericirea. Astfel de oameni sunt nefericiţi, pentru că nimeni nu-i iubeşte, dar îşi spun că suferă pentru faptul că nimeni nu-i iubeşte, că serviciul nu le dă satisfacţii sau că lumea este rău întemeiată şi nedreaptă. La începutul celui de-al treilea mileniu omul se îndepărtează de fericire pe o scală nemaiîntâlnită până acum – nu numai faţă de propria slăbiciune şi naivitate, ci şi pentru faptul că devine victimă cinismului altor oameni şi medii. Cinicii sunt cei care în mod conştient şi prefăcut proclamă ideea că există fericire uşoară folosind cuvinte de tipul „viaţă lejeră”, „faceţi ce vreţi”, „nu vă abţineţi de la pofte”. Toate acestea le fac pentru a aduce tot mai mulţi oameni la disperare. Cinicii ştiu perfect că oamenii nefericiţi sunt uşor de dominat şi, în consecinţă, pot câştiga pe seama lor bani grei. Cel mai uşor este să te înstăreşti pe seama oamenilor nefericiţi. Omul nefericit cumpără tot: alcool, narcotice, nicotină, pornografie, prostituţie, iar otrava numită anticoncepţie o numeşte „medicament” pentru a uita că-şi face un rău imens sie însuşi...

 

Din moment ce fericirea este rodul iubirii, aceasta nu este dependentă de locul şi momentul istoriei în care viaţa noastră se derulează. În schimb este dependentă de procentul de maturizare a oamenilor întâlniţi. Avem mărturii despre întâlniri frumoase între oameni cărora le-a fost dat să îşi trăiască viaţa în condiţiile îngrozitoare din câmpurile de concentrare  sau din lagăre. Pe de altă parte întâlnirile de joasă speţă adeseori au loc în vile luxoase sau între oameni cunoscuţi ca „autorităţi” morale. Nici un om nu poate prin putere proprie să înveţe cum să organizeze astfel de întâlniri care sunt bazate pe iubire şi care automat duc la fericire, căci nimeni dintre noi nu este iubire.

 

Numai Dumnezeu este iubire şi numai El are fericire în sine.

 

Noi putem numai să participăm la fericirea Lui – şi numai într-un asemenea grad în care avem acţiuni în iubirea Lui.

 

Singurul spaţiu de întâlnire fericită cu sine însuţi şi cu un al doilea om nu-l reprezintă vreun loc deosebit de frumos sau vreun timp extrem de potrivit, ci a se menţine în credinţa în Dumnezeu şi în iubirea Lui. Nu este întâmplător că cele mai puternice şi cele mai mişcătoare legături le formează cei mai mari prieteni ai lui Dumnezeu.

 

3. Fericirea perechilor căsătorite

Din moment ce fericirea nu este dependentă de loc şi timp, ci de iubire înseamnă că fericirea este rezultatul celor mai puternice legături. Un exemplu de legătură puternică între oameni este iubirea în căsătorie, precum şi iubirea maternă.

 

A trăi alături de cineva nu garantează fericirea în mod automat. Legăturile apropiate verifică cel mai bine calitatea iubirii care ne leagă. Din această cauză  este mai uşor să ne bucurăm cu cineva cu care ne întâlnim numai de sărbători, chiar dacă nu ne leagă o iubire matură. Putem lua drept exemplu întâlnirile iubiţilor care încă nu ştiu să iubească şi care confundă neliniştea geloziei cu blândeţea dorului. Fericirea maximă este situaţia când cineva care iubeşte temeinic întâlneşte oameni care iubesc în acelaşi fel matur. În schimb, atunci când cineva iubeşte o persoană care nu-i împărtăşeşte sentimentele, viaţa poate deveni pentru el iadul de pe pământ. Nu ştiu dacă cineva va fi în iad după moarte, dar ştiu că pe pământ multe persoane trăiesc în această stare.

 

Nu este întâmplător faptul că adesea iadul pe pământ şi-l fac rudele sau soţii. Nimic nu bucură mai mult ca bunele legături cu cei apropiaţi – şi nu răneşte aşa de tare ca certurile familiale cu părinţii, cu soţul sau cu copilul. Nefericirea în familie nu începe atunci când cineva agresează  sau îşi umileşte apropiaţii. Agresiunea începe atunci când cineva încetează să iubească, când dimineaţa trece pe lângă tine cu indiferenţă, când nu-i mai arată persoanei iubite noi semne de grijă şi de căldură.

 

Depunând jurământul căsătoriei, bărbatul şi femeia îşi declară că toată viaţa se vor iubi şi respecta reciproc, precum şi pe copii, şi nu că le vor face rău sau îi vor maltrata. Fericirea nu depinde de gradul de apropiere fizică, ci de puterea şi maturitatea iubirii arătate. Unii oameni sunt împreună pentru a-şi face rău unul altuia, alţii se întâlnesc numai pentru a ajunge împreună la starea de sfinţenie.

 

De aceea în unele familii oamenii se simt ca în rai, iar în altele ca într-o vale de lacrimi.

 

Sursa marii mele bucurii este prietenia adevărată cu familiile fericite. Despre ele scriu povestiri, căci nu găsesc o formă mai bună pentru a le descrie fericirea lor şi a mea în existenţa acelora care îndeplinesc visurile lui Dumnezeu. Oamenii din familiile nefericite citesc aceste povestiri impresionaţi, uneori de mai multe ori –, dar, de obicei, sunt convinşi că este numai o ficţiune literară. În schimb, cei care trăiesc în familii fericite sunt convinşi că descriu eroi adevăraţi. La fel de siguri cum sunt de existenţa aerului pe care-l respiră.

 

Nu este întâmplător că Dumnezeu „se amestecă” între cele mai intime legături între femeie şi bărbat. El ştie că cu puterea şi înţelepciunea noastră (cât de limitată) putem să inventăm numai legături asemănătoare celor propuse de popularele telenovele şi care duc la răniri şi dezamăgiri. Cinicii şi oamenii nefericiţi vor propune cu înverşunare o „iubire” micşorată – deci o „iubire” necredincioasă, fără roade şi iresponsabilă. Pe când Dumnezeu propune soţilor iubire credincioasă şi durabilă, care aduce bucurie de nebănuit. Cu asemenea sentimente deosebite poate iubi numai cineva care este aproape de Dumnezeu-Iubire. Nimeni nu este în stare să realizeze intenţiile lui Dumnezeu prin putere personală sau fără Autorul ei.

 

Nu fiecare uniune conjugală este o cale spre fericire. O astfel de cale spre fericire o are numai perechea pe care o propune Dumnezeu. Sacramentul căsătoriei se bazează pe iubirea cu cel mai înalt semn de calitate. Dumnezeu nu propune niciodată ceva inferior! Acolo unde iubirea are semnul calităţii, acolo apare şi fericirea cu semnul calităţii. Atunci când soţii iubesc şi se simt iubiţi cu iubire dumnezeiască, atunci totul le aduce bucurii, iar sarcinile zilnice nu sunt pentru ei ceva greu. Munca de acasă, creşterea copiilor, activitatea profesională – totul este tratat de ei ca un privilegiu, ca o nouă ocazie de confirmare a iubirii pe care pot să o primească cu recunoştinţă. Pe cel care iubeşte nimic nu-l oboseşte. În timpul întâlnirii cu tineretul la Cracovia, în Parcul Błonia (pe data de 27 mai 2006), Papa Benedict al XVI-lea a vorbit despre dorul de fericire în familie: „În inimile fiecăruia se află dorinţa de a avea o casă, în care iubirea va fi pâinea cea de toate zilele. Acel dor de casă care umple de mândria de care nu trebuie să ne ruşinăm şi  care niciodată nu dă motive de jale. Această sete nu este altceva decât dorul de a avea o viaţă plină, fericită, reuşită”. Actual se vorbeşte mult despre criza conjugală. Cu toate acestea nu căsătoria cunoaşte criza, căci nimeni dintre noi nu inventează o legătură mai minunată decât iubirea conjugală şi maternă, în versiunea propusă de Dumnezeu. Criza o cunosc numai acei oameni care decid să se căsătorească, cu toate că nu sunt copţi încă pentru iubirea credincioasă şi sacrificiu. Lucrurile stau la fel ca şi cu străzile. Construirea drumurilor este o idee remarcabilă, pentru că ele ne duc la oameni şi ne facilitează întâlnirile cu cei pe care îi iubim. Nu există uliţe patologice. Patologici pot fi utilizatorii drumurilor. În acest caz drumurile devin periculoase pentru pietoni. Aceasta însă nu este problema drumurilor, ci a oamenilor. La fel este şi în căsătorie. Dacă unirea conjugală o realizează oamenii maturi şi fericiţi atunci ei devin şi mai fericiţi. Dacă însă căsătoria o încheie oameni necopţi şi nefericiţi, unirea acestora devine sursa de suferinţă şi mai mare. Fericirea soţilor şi a părinţilor ameninţă fiecare formă de a fi împreună  care nu se bazează pe dragoste. Mass-media zilelor noastre, precum şi trendurile culturale ne bombardează cu tot felul de idei de viaţă naive. Unii oameni ajung la o asemenea inconştienţă că îşi declară „iubire” şi rămân în acest timp în uniune liberă. În păcăleala lor nu-i opreşte nici faptul că se folosesc de idei care sunt contrare şi care îi descalifică la orice probă. Este ca şi cum şi-ar declara că beau apă uscată sau că se mişcă cu ajutorul maşinii pe roţi pătrate... În declaraţiile subiective ale oamenilor naivi este posibil orice lucru absurd, de asemenea, şi afirmaţia enormă că iubirea este o uniune sufletească care nu creează legătură şi că pot divorţa rămânând „prieteni”. Motivul pentru care Biserica nu acceptă divorţul nu este faptul că vrea să împiedice oamenii în găsirea „noii fericiri” cu o altă persoană, ci pentru că tratează în mod serios omul care a depus jurământul căsătoriei. Biserica nu poate să dea iluzii nimănui precum că cineva poate să iubească temeinic şi poate fi fericit atunci când acesta încalcă jurământul căsătoriei, depus în mod conştient şi de bună voie. Iubirea este cea mai puternică uniune care există în lume. Aceasta este o legătură mai puternică decât slăbiciunea oamenilor şi chiar decât moartea, pentru că numai moartea este ceva temporar, pe când iubirea este veşnică. Fericirea soţilor şi a familiilor este ameninţată în mod dramatic de actuala cultură a morţii, deoarece căsătoriile fericite şi familiile durabile reprezintă contrariul ei. O mare ameninţare este confundarea iubirii cu ceva care aceasta nu este – cu sexul fără iubire, cu  îndrăgostirea, cu toleranţa, sau acceptarea. Merită să atragem atenţia că în Sf. Scriptură nu apare cuvântul „toleranţă” sau cuvântul „acceptare”, deoarece Biblia arată numai calea realistă spre fericire. Iar această cale este iubirea şi adevărul – deci adevărata iubire.

 

O altă ameninţare în uniunea conjugală este furtul căsătoriei, adică profanarea ei. Este vorba aici despre furtul sfintei legături care pentru Dumnezeu este căsătoria şi înlocuirea ei cu egoismul în doi sau dominaţia unuia dintre soţi. Furtul căsătoriei are loc de fiecare dată când cineva – prin viclenie, înşelăciune, profanare sau iscând milă – face ca cealaltă persoană să depună jurământul căsătoriei, pe când el singur nu are intenţia sau nu este în stare să o respecte. Pe furt nu se poate clădi fericirea. Cu atât mai mult pe furtul jurământului iubirii.

 

Preot Marek Dziewiecki

 

 

precedentă   |   următorul înapoi

Copyright © Wydawnictwo Agape Sp. z o.o. ul. Panny Marii 4, 60-962 Poznań, tel./ fax: 61/ 852 32 82 | tel. 61/ 647 26 86