Există oare iadul?

Autor: editorial staff

Decăderea morală şi pierderea noțiunii păcatului duc la respingerea bucuriei  mântuirii şi, prin  aceasta, la adevărul relevat că iadul există.

Simplul gând al condamnării veşnice la iad trezeşte o puternică opoziţie din partea oamenilor cu credinţa slabă şi a celor necredincioşi.

 

Aceste persoane consideră că actul de condamnare veşnică nu se poate împăca  cu adevărul că Dumnezeu  ne iubeşte şi  ne iartă întotdeauna.

 

Adevărul despre existenţa condamnării veşnice a fost amintită de Maica Domnului la Fatima.
Papa Ioan Paul al II-lea în predica sa, pe care a rostit-o la Fatima, în ziua de 13 mai 1982, a explicat cum să înţelegem prima parte a mesajului de la Fatima: „Cea mai mare piedică în calea omului spre Dumnezeu o reprezintă păcatul, persistenţa în păcat, iar, în final, renegarea lui Dumnezeu. Negarea lui Dumnezeu din gândurile şi civilizaţia lumii. Desprinderea de El a întregii activităţi lumeşti. În realitate, veşnica mântuire se găseşte numai în Dumnezeu. Negarea lui Dumnezeu de către om – atunci când este decisivă – duce la îndepărtarea lui Dumnezeu de om”  (Mt 7, 23; 10, 33), la osândire. Oare Maica Domnului, care cu toată iubirea, pe care o trezeşte în Ea Duhul Sfânt tinde spre mântuirea fiecăruia, poate să tacă în faţa argumentelor mântuirii lor? Nu, nu poate.  Aşadar, întrucât apelul Maicii Domnului este un apel matern, cu atât mai mult este puternic şi semnificativ. Sună cât se poate de serios. Sună ca apelul lui Ioan Botezătorul pe malul Iordanului. Cheamă la pocăinţă.

 

Avertizează. Invită la rugăciune. Recomandă Rozariul. Apelul este adresat fiecărui om.

 

Sfânta Faustina scrie în Jurnalul ei : „Eu, Sora Faustina, din porunca lui Dumnezeu am fost în abisurile iadului, pentru a spune sufletelor şi a mărturisi că iadul există (...). Un lucru am observat: că acolo sunt mai multe suflete care nu au crezut că există iadul” (Jurnal,  p. 741).

 

Sfânta Scriptură despre existența iadului.

„Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoaşterea adevărului” (1 Tm 2,4); „... şi doreşte ca nici unul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă”  (2 P 3, 9) – aceste texte dovedesc că Dumnezeu ne iubeşte şi vrea să salveze toţi oamenii. Fiecare om are o şansă de mântuire. Aşadar, nu există oameni destinaţi a fi osândiţi.

 

Dar nu se poate uita că în afara voinţei lui Dumnezeu de a mântui toţi oamenii există voinţa lor liberă care poate să respingă iubirea Lui salvatoare.

 

Însuşi Domnul Isus de nenumărate ori a spus că renegarea lui Dumnezeu de către om conduce la osândirea veşnică, deci necredincioşii vor fi pentru totdeauna eliminaţi din viaţa veşnică şi despărţiţi de Isus Cristos: „Duceţi-vă de la Mine blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit diavolului şi îngerilor” (Mt 25, 41). Toţi cei care nu ascultă voinţa lui Dumnezeu vor auzi următoarele cuvinte: „Depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege” (Mt 7, 23); „Cine crede în Dumnezeu are viaţă veşnică; dar cine nu crede în Fiul, nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el.” (J. 3, 36).

 

Alungarea tuturor celor care nu au primit cum se cuvine invitaţia la petrecerea lui Dumnezeu este decisivă : „Căci vă spun că niciunul din cei poftiţi, nu va gusta din cina mea” (L. 14, 24). Explicarea istoriei despre trierea sufletelor nu este o metaforă: „Tot aşa va fi şi la sfârşitul veacului. Îngerii vor ieşi, vor despărţi pe cei răi din mijlocul celor buni, şi-i vor arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.” (Mt 13, 49-50).

 

De asemenea, în scrisorile Sfântului Paul găsim texte vorbind despre alungarea necredincioşilor din împărăţia  lui Dumnezeu : „Nu ştiţi că cei nedrepţi nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă înşelaţi în privinţa aceasta :  nici curvarii, nici închinătorii la idoli, nici preacurvarii, nici malahii, nici sodomiţii, nici hoţii, nici cei lacomi, nici beţivii, nici defăimătorii, nici hrăpăreţii  nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu.” (1 Cor 6, 9-10; por. Ga 5, 19; Ef 5, 5).

 

În textele citate formulele de osândire au caracter absolut: „nimeni din aceşti oameni nu va fi invitat la petrecerea mea”; „nu va avea viaţă”; „nu se va aşeza în împărăţia mea”. Din punct de vedere lingvistic textele cu cea mai puternică încărcătură care vorbesc despre pedeapsa veşnică a iadului se găsesc în Apocalipsă   (14, 11 şi 20, 10).

 

Pentru a  exprima durata timpului fără margini, s-a folosit expresiile „ în veacuri” şi  „ în veacul veacului”. Nimeni nu poate avea nici o îndoială, că textele Sfintei Scripturi indică în mod univoc condamnarea veşnică şi elimină orice gând despre apocastază – adică afirmaţia că osândirea necredincioşilor ar fi temporară, iar pedeapsa lor s-ar termina cândva, deoarece se pot converti.

 

Păcatul contra Duhului Sfânt.

Despre veşnicia iadului aflăm şi cu ocazia învăţăturii lui Isus referitoare la tema păcatului contra Duhului Sfânt.  Domnul Isus spune: „ Fiecare păcat şi defăimare vor fi iertate oamenilor, dar defăimarea contra Duhului Sfânt nu va fi iertată (...) nici în acest veac, nici în alt veac (Mt 12, 31). Iar Papa Ioan Paul al II-lea în enciclica Dominum et Vivificantem  (n 46) lămureşte că păcatul  împotriva Duhului Sfânt  este „(...) refuzarea primirii acestei mântuiri, pe care Dumnezeu  o oferă  omului prin Duhul Sfânt”.

 

Este atitudinea omului total închis la iubirea lui Dumnezeu, atitudinea omului „(...) care apără pretinsul drept de a persista în ceea ce este rău, în toate alte păcate, şi care în acest mod alungă mântuirea”.

 

Este deci  un păcat inadmisibil prin natura sa, întrucât este rodul respingerii şansei mântuirii. Nu este acţiunea unui păcat care are loc o singură dată, ci atitudinea unui egoism absolut – deci  respingerea totală a iubirii lui Isus Cristos. O astfel de atitudine se formează în oameni în timpul vieţii întregi.

 

Fiecare alegere conştientă şi deliberată a răului pricinuieşte ruinarea omului. Aceasta se exprimă prin pierderea sensibilităţii pentru dragostea lui Dumnezeu şi imposibilitatea de a iubi aproapele.

 

Dacă în timpul întregii vieţi omul trăieşte ca şi când Dumnezeu nu ar exista şi îndepărtează în mod radical  posibilitatea convertirii numind răul bine, iar binele – rău, atunci forţa răului în aşa grad poate distruge persoana, încât devine incapabilă de a iubi, un egoist sută la sută, deci cineva care se iubeşte pe sine cu o iubire ce ajunge până la a-l urî pe Dumnezeu. Ce se întâmplă cu un astfel de om în cel mai important moment al vieţii, adică în momentul morţii?

 

Judecata din momentul morții.

Ştim că în momentul morţii va avea loc judecata. Domnul Isus lămureşte: „Judecata constă în faptul că lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina: pentru că faptele lor au fost rele. Fiecare om care face nelegiuri,  urăşte lumina şi nu se apropie de ea, pentru a nu-i condamna faptele. Cine îndeplineşte cerinţele adevărului, se apropie de lumină  (...)” (I 3, 19-21).

 

„În momentul morţii fiecare om va sta în faţa lui Isus Cristos ca singura realitate. Nu va putea să se retragă, nu va putea să-L ocolească  – va trebui să ia decizia acceptării sau a renunţării darului Său. Toţi cei care în timpul vieţii au preferat răul în locul binelui şi au devenit egoişti, în momentul morţii vor urî şi se vor îndepărta de dragostea cu care sunt iubiţi de către Dumnezeu. Dacă însă, în om va exista măcar o capacitate minimă de a primi darul iubirii de către Dumnezeu, omul acela va fi mântuit dar, numai după o perioadă de maturitate în iubire, în purgatoriu” (1 Cor 3, 11-15).

 

„Da-ul” spus lui Isus Cristos devine cerul, în schimb alungarea Milostivirii Domnului se preschimbă în iad.

 

Isus Cristos ne dezvăluie că, omul singur se condamnă, iar în momentul judecăţii fiecare primeşte ceea ce va tânji, căci omul tânjeşte după ceea ce a devenit în timpul vieţii pământeşti. De aceea Isus Cristos ne avertizează: Nu tânjiţi după moarte prin viaţa voastră greşită, nu vă pregătiţi pieirea cu propriile voastre mâini” (Mdr 1, 12). Cum este posibil ca Dumnezeu care este iubitor şi milostiv să condamne oamenii pentru veşnicie? La această întrebare Maica Domnului a răspuns la Fatima, că oamenii care merg la condamnare veşnică, singuri îşi aleg să rămână în iad, deoarece îl urăsc pe Dumnezeu şi nu vor să fie mântuiţi. Îl învinuiesc pe Dumnezeu pentru tot şi în acest fel devin parte a iadului. Deci, în momentul morţii omul alege ceea ce-şi doreşte, iar dorinţa lui va fi rezultatul atitudinii avute în viaţa pământească.

 

Omul total egoist, total înrobit de către rău va dori să-şi astâmpere setea egoismului şi va urî binele.

 

Prin iubirea de către sine, în mod definitiv va urî şi se va îndepărta de iubirea lui Isus Cristos, pe care-L va întâlni, în clipa morţii.

 

Ştim din proprie experienţă, că răul pare a fi mai atractiv decât binele. Aceasta rezultă din păcatele noastre şi lipsa de maturitate a iubirii.

 

Pentru un dependent de narcotice sau de alcool starea de luciditate nu este atractivă, iar erotomanii dependenţi de pornografie şi sex vor trata curăţia ca o îngrădire a libertăţii lor. Răul constă în aceea că înrobeşte şi duce la dependenţă emanând un dulce distrugător care nimiceşte ceea ce este în om mai de preţ – capacitatea de a iubi şi care adânceşte egoismul – adică iubirea de sine, ca şi când ar fi un bun final. O asemenea autouzurpare a divinităţii creează atitudinea păcatului împotriva Duhului Sfânt – adică realitatea iadului.

 

Omul total egoist, din necesitatea adevărului său – în momentul morţii cu ură va arunca darul iubirii lui Dumnezeu. Este situaţia veşnicii condamnări.

 

Isus Cristos vorbeşte clar şi fără echivoc despre posibilitatea veşnicei condamnări, nu pentru a ne speria, ci pentru a ne face să înţelegem întregul adevăr despre consecinţa finală a păcatului.
De aceea Dumnezeu adevărat a devenit om, pentru a ne scoate din iadul păcatului şi al morţii şi a ne dărui viaţă.

 

Trecerea omului de la moarte spre viaţă nu are loc în mod magic, ci numai cu acordul său, exprimat de bunăvoinţă prin greutatea vieţii conform poruncilor şi cerinţelor Evangheliei.

 

Numai Isus Cristos poate să mă elibereze de realitatea iadului, dar trebuie să fiu de acord,  ca în duhul credinţei să-mi subordonez dorinţele egoiste cerinţelor revelate ale Adevărului.

 

Cu cât se va baza mai mult pe propriile puteri şi va trăi după principiile egoismului, cu atât mai mult se va adânci în realitatea iadului. Trebuie reţinut că veşnica osândire nu se poate înţelege ca o sancţiune exterioară aplicată oamenilor de către Dumnezeu.

 

Pedeapsa cea mai mare.

Cea mai mare pedeapsă pentru fiecare păcat este consecinţa păcatului, care este semnul experienţei iadului aici pe pământ. În timpul vieţii pe pământ simţim gustul consecinţelor tragice ale păcatelor care prevestesc iadul. Acestea sunt: (...) „desfrâu, necurăţia, destrăbălare,  practicarea idolatrizării, vrăjitorie, ura, cearta, furia, goana după onoruri, neînţelegeri, sciziuni, invidie, beţie, petreceri fără măsură şi altele asemănătoare” (Ga 5, 19-21). Săvârşind păcatul, omul respinge viaţa şi iubirea şi alege moartea şi autodistrugerea. Devine în acest fel robul păcatului.

 

Aceasta este atitudinea absurdă ce duce la înrobirea de către egoism, la concentrarea asupra sa, în final omul va acţiona asupra sa şi va dori să atragă şi pe alţii în această robie. Aceasta este vizibil în lume, astăzi, când oamenii care deţin puterea mijloacelor de transmisie îl urăsc pe Isus Cristos şi sistemul creştin, cu deosebit zel distrug autoritatea Bisericii, demoralizând şi ateizând oamenii, cu precădere generaţia tânără.

 

Înrobiţi de către rău oamenii tind spre rău şi fac totul, pentru ca şi alţii să se găsească în robia diferitelor năravuri şi a trăi în minciună şi ură.

 

Eliminarea lui Dumnezeu din viaţa umană naşte întotdeauna sentimentul lipsei de sens, precum şi împietrire în ipocrizie – ce constă în aceea că răul va fi considerat drept bine.

 

Atitudinea de ipocrizie şi împietrirea unei astfel de vieţi, ca şi când nu există Dumnezeu, este un tip special de experimentare a prezenţei iadului deja în timpul vieţii pământeşti. Nu trebuie să uităm că mass-media care încurajează păcatul, şi oferă un stil de viaţă, fără Isus Cristos şi principii morale, conduc oamenii pe calea osândirii veşnice. Nu putem uita că dragostea lui Dumnezeu respectă pe deplin libertatea făpturilor sale, chiar şi atunci când acestea se decid la respingerea definitivă a lui Dumnezeu. Aşadar, iadul nu este o pedeapsă neprevăzută şi fără justificare. Omul însuşi, alegând păcatul pe proprie răspundere, merge pe drumul spre iad. Iadul există, pentru că există păcat. Iadul nu este nimic altceva decât păcatul dorit ca o ţintă, care a fost acceptat ca împlinire finală şi se întinde la infinit. Unicitatea adevărului despre iad dă vieţii noastre pământeşti un caracter unic şi dramatic. Ne aminteşte că în cazul în care păcatul, care este cea mai mare nenorocire pentru om, este bagatelizat sau tratat ca ceva bun, atunci el ne introduce în realitatea iadului: „Dumnezeu nu permite să fie batjocorit. Şi ceea ce omul seamănă (în timpul vieţii pe pământ), aceea va culege (în viaţa de după moarte): Cine seamănă în firea lui pământească, va secera din firea pământească putrezirea ; dar cine seamănă în Duh, va secera din Duh viaţă veşnică „(Gal 6 8).

 

Iadul veşnic este, aşadar, rodul şi punctul culminant al vieţii umane pământeşti, care în mod voluntar s-a predat robiei păcatului. De aceea Dumnezeu iubitor ne avertizează: „Nu vă grăbiţi moartea prin rătăcirile vieţii voastre şi nu vă atrageţi pieirea prin fapta mâinilor voastre.” (Cartea înţelepciunii 1, 12) / (Mdr 1, 12).

 

Fecioara de la Fatima a subliniat că cea mai mare tragedie şi nefericire umană este păcatul, şi persistenţa în păcat, care conduce la negarea totală a lui Dumnezeu, adică în iad. Arătând viziunea terifiantă a iadului, Maria ne-a făcut să înţelegem că adâncindu-ne în captivitatea  păcatului şi renunţând la credinţa în Dumnezeu, multe suflete în mod voluntar merg spre osândirea veşnică. „Milostivirea divină – scria Sfânta Faustina - uneori ajunge la păcătos în ultimul moment, într-un mod ciudat şi tainic. În exterior, vedem ca şi cum totul ar fi pierdut, dar nu este aşa; sufletul, luminat de raza puternică a harului final al lui Dumnezeu, se întoarce la Dumnezeu în ultimul moment cu o asemenea forţă de dragoste, încât într-un singur moment primeşte de la Dumnezeu iertarea păcatelor ( ...) O, cât este de nemăsurată mila lui Dumnezeu. Dar, o groazo! – există numeroase suflete care în mod voluntar şi cu bună ştiinţă resping acest har nesocotindu-l. În clipa morţii, Dumnezeu milostiv dă sufletului un moment de luciditate interioară, şi dacă sufletul ar vrea, ar fi capabil să se întoarcă la Dumnezeu. Dar, uneori, în suflet cerbicia este atât de mare, încât cu bună ştiinţă alege iadul; şi îndepărtează toate rugăciunile pe care alte suflete le aduc lui Dumnezeu pentru ei, şi chiar şi eforturile lui Dumnezeu ... „(Jurnal, p.1698)

 

Acesta este mesajul principal al primei părţi a apelului de la Fatima.

precedentă   |   următorul înapoi

Copyright © Wydawnictwo Agape Sp. z o.o. ul. Panny Marii 4, 60-962 Poznań, tel./ fax: 61/ 852 32 82 | tel. 61/ 647 26 86