Martiriul creştinilor din Pakistan

Autor: Grzegorz Kucharczyk

În vârstă de 12 ani Shazad nu a supraviețuit torturilor la care a fost supus de către patronul musulman al unei fabrici de covoare unde lucra. Pentru că băiatul era creştin, patronul l-a bătut cu spata pentru țesut covoare. Criminalul nu a fost arestat (de fapt după litera Coranului – a şariatului – singura sancțiune pentru un musulman care omoară un creştin este obligația de a plăti un diyat – „bani însângerați”, însă atunci când un creştin omoară un musulman pedeapsa este cu moartea).

 

Creştinii  constituie 2% din cei 160 de milioane de pakistanezi (din aceştia catolicii reprezintă mai puţin de jumătate).

 

Primele comunităţi creştine au apărut lângă Indus, în secolul I al e.n. – aprox. anul 600, înainte de venirea (în urma invaziei militare) pe aceste pământuri a musulmanilor.

 

În prezent – de fapt ca în majoritatea ţărilor musulmane – creştinii sunt acolo nu numai cetăţeni de categoria a doua, dar şi minoritatea ţinută în mod voit de Guvern şi autorităţile locale într-o stare socială şi materială precară.

 

În anul 1972, Guvernul  pakistanez a naţionalizat toate instituţiile educative conduse de bisericile creştine. Această naţionalizare a însemnat totodată şi islamizarea acestora. Cu toate că după 20 de ani Tribunalul Suprem  a decis că acest procedeu a fost neconform cu Constituţia, Guvernul nu a făcut nimic pentru ca această instituţie să revină la proprietarul de drept. Iar atunci când (în puţine cazuri) aceasta se întâmplă într-adevăr, grupe de luptă islamice trec la acţiune, întotdeauna dornice să lupte cu „necredincioşii”.

 

Astfel, în luna iulie 2003, şase „indivizi necunoscuţi” au omorât în localitatea Okara (provincia Pendzeb) pe George Ibrahim, un preot catolic,  în casa lui, (în timp ce dormea). Arhiepiscopul din Lahaur Lawrence Saldanha nu a avut îndoieli că această crimă fusese răzbunarea islamiştilor asupra Bisericii, deoarece cu un an înainte autorităţile retrocedase şcoala parohială, confiscată în 1972.

 

Creştin înseamnă „bangi”

Statisticile sunt martore ale efectelor politicii îngreunării accesului la educaţie a creştinilor. La începutul secolului XXI 96% dintre femei şi 92% dintre bărbaţii din comunităţile creştine în Pakistan o formează persoanele analfabete. În schimb, sute de şcoli islamice religioase, dintre care un mare procent îl reprezintă incubatorul extremismului islamic şi bazele de recrutare a talibanilor (Afganistan se învecinează cu Pakistanul) şi al grupării Al Kaida se bucură de susţinerea financiară a Guvernului.

 

În mod direct susţin aceasta şi creştinii, din moment ce Pakistanul ca „aliat important” poate să se bazeze pe un ajutor anual de 3 miliarde de dolari din bugetul USA, alimentat de plătitorii de impozit, americani – în majoritate creştini.

 

Creştinii pakistanezi stau pe cea mai joasă treaptă a scării sociale şi aparţin celor mai sărace straturi sociale şi, de obicei, efectuează muncile cel mai prost plătite (şi aici apare un cerc vicios: guvernul argumentează că aceasta se întâmplă, deoarece creştinii nu sunt suficient de educaţi, dar nimic nu apare din nimic. Pentru a redresa nivelul de educaţie al cetăţenilor creştini trebuie să se amelioreze sau cel puţin să se permită introducerea activităţii educaţionale creştine. În Lahaur creştinii sunt numiţi „bangi” – „curăţători de toalete”.

 

La un salariu infim (rareori depăşind doi dolari pe zi) se adaugă persecuţiile din partea angajaţilor, din cauza religiei practicată de lucrătorii creştini.

 

De exemplu, în anul 2005 Christian Brodcasting Network a descris istoria lui Shaukata Masiha – creştin, lucrător la o fabrică de cărămizi.

 

Proprietarul fabricii l-a ameninţat cu bătaia dacă nu va veni la lucru şi în zi de duminică şi dacă va participa la sfânta  slujbă. Shaukata nu a ţinut cont de ameninţări. Ziariştilor americani le-a spus: „Nimeni nu este mai mare decât Dumnezeu. Şeful meu este numai proprietarul fabricii de cărămizi, iar Dumnezeu este proprietarul vieţii mele. De aceea nu mi-e teamă”. Într-o duminică, la cererea patronului trei lucrători l-au bătut pe Shaukata cu o armă albă (un box metalic). Şi asta pentru că a sărbătorit ziua de duminică... Shazad în vârstă de 12 ani nu a supravieţuit torturilor la care a fost supus de patronul fabricii de covoare.

 

Pentru că băiatul era creştin, patronul l-a bătut  cu spata pentru ţesut covoare. Criminalul nu a fost arestat (de fapt după litera Coranului – a şariatului – singura sancţiune pentru un musulman care omoară un creştin este obligaţia de a plăti un diyat – „bani însângeraţi”, iar atunci când un creştin omoară un musulman, pedeapsa este moartea).

 

Paragraful morții

Un alt instrument de a şicana creştinii pakistanezi este proverbialul „paragraf de ponegrire”, prezent în Codul Penal din 1986, care prevede pedeapsa pe viaţă şi pedeapsa cu moartea pentru „ponegrire şi nerespectarea Coranului”.

 

Acest paragraf justifică acţiunea de a-i urmări pe creştini în sălile de judecată şi în afara lor. Deoarece adesea evanghelizarea şi proclamarea lui Cristos ca Mântuitor este calificată ca „nerespectarea Coranului” – cartea sfântă transmisă lui Mahomed de către Alah. La începutul anilor 1990 Iqbal Tahir, musulman convertit la creştinism, a fost pedepsit cu moartea de către Tribunaliul din Lahore pentru că a luat în nume de rău Coranul. Iqbal s-a creştinat spunând că dogmele Coranului nu pot fi tratate ca o învăţătură revelată de Dumnezeu. În arest i s-a promis eliberarea cu condiţia să renunţe la creştinism şi să revină la islamism. Pentru că a refuzat, câteva zile mai târziu a fost ucis de către gardieni împreună cu alţi deţinuţi.

 

În 1993 imamul (duhovnic musulman)  din mecetul de la Ratta Dhotran (provincia Pendzab) a acuzat trei creştini – Rehmat, Manzoor şi Salamat Masihom, – cum că ar fi scris pe pereţii mecetului cuvinte batjocoritoare contra Coranului şi a lui Mahomed. Cu toate că Salamat, în vârsta de 13 ani era analfabet ( la fel ca alt acuzat, Manzoor) a fost condamnat la moarte, în 1995, împreună cu Rehmat Masih.

 

În aprilie 1994, Manzoor după ce a fost interogat la Tribunalul din Lahor a fost  împuşcat mortal de un terorist islamic care a rănit în acelaşi timp alţi doi deţinuţi.

 

Când, pe data de 22.02. 1995 judecătorul în faţa Tribunalului s-a adresat celor anunţaţi acolo cerând pedeapsa cu moartea nu numai pentru „necredincioşi”, dar şi pentru avocaţii acestora cei eliberaţi au trebuit să părăsească Pakistanul şi să caute azil în Germania, ştiind că viaţa lor este în pericol).

 

Despre faptul că apărarea creştinismului este o practică periculoasă ne demonstrează evenimentul care a avut loc, în anul 1997, atunci când  unul dintre judecătorii Tribunalului pakistanez a fost omorât de către islamişti, pentru că a declarat nevinovaţi doi creştini, acuzaţi de a fi încălcat „paragraful batjocoririi”. Din acel moment  avocaţii - sau judecătorii -  nu vor să mai pledeze în cazul  „batjocoririi”.

 

A dezonora şi a omorî

O formă abjectă de luptă contra creştinilor (Pakistanul nu face aici excepţie printre ţările musulmane) este plaga violului. Conform dreptului pakistanez dacă femeia (de exemplu creştină) vrea să dovedească în faţa tribunalului violul trebuie să aducă ca martori patru bărbaţi, bineînţeles musulmani (mărturia unei femei creştine sau chiar musulmane nu este luată în consideraţie). Dacă femeia creştină nu aduce aceşti martori atunci nu numai că nu se va începe ancheta contra violului, dar însăşi victima poate fi acuzată de ... desfrâu.

 

Nu este de mirare că procesele despre violurile asupra femeilor creştine nu fac obiectul activităţii tribunalului pakistanez. Cu toate acestea este o adevărată plagă. În ultimii ani au fost notate cel puţin câteva zeci asemenea probleme, căci violul este folosit adesea ca metodă de reconvertire la islam (adeseori când victima nu vrea să se reconvertească i se aruncă în faţă vitriol). Aşa s-a întâmplat şi în cazul Suriei Bibi, în vârstă de 17 ani, creştină din Rawalpindi, răpită şi violată în martie 1996 de către musulmanul Abid Hussain. Fata a fost forţată să accepte islamul şi să se căsătorească cu violatorul. Poliţia a refuzat cercetările, pe care le-au cerut părinţii fetei spunând că din moment ce Suria a acceptat islamul politic nu este în stare să facă nimic. Violenţa priveşte comunităţi întregi şi familiile de creştini. În februarie 1997 grupări de musulmani au devastat 800 de case creştine şi 13 biserici catolice într-o localitate de 15.000 de locuitori Shantinagar. Acest eveniment  l-a făcut pe Papa Ioan Paul al II-lea să trimită o scrisoare personală de protest către Guvernul pakistanez. În noiembrie 1998 „autori necunoscuţi” au ucis o familie de 9 persoane în localitatea Nowsher (în apropierea Afganistanului). Ucigaşii au lăsat înscris pe pereţi justificarea: „Ajunge cu magia asta neagră”. Şapte ani mai târziu, în noiembrie 2005, sute de musulmani din localitatea Sangla Hill, de lângă Lahore, au ars o biserică catolică şi două protestante. Ca rezultat al acestui atac, aproximativ 450 de familii creştine au fost forţate să-şi părăsească casele. Acest eveniment este legat de creşterea valului de agresiune împotriva creştinilor în Pakistan şi este tot mai vizibil după 11 septembrie 2001 şi, în special, după măsurile luate de americani împotriva conducătorilor talibani din Afganistan. Talibanii de ani de zile au găsit adăpost şi susţinere puternică în grupările islamice din Pakistan. Căderea Guvernului islamic din Afganistan (rezultat al acţiunii militare din USA) a fost pentru islamiştii pakistanezi semnalul de a-şi intensifica atacurile împotriva creştinilor din Pakistan. Acest semnal a fost în mod radical întărit după începerea din 2003 a invaziei americanilor şi a aliaţilor acestora asupra Irakului. Logica islamiştilor pakistanezi este simplă (şi complet neadevărată): „cruciaţii din Apus” atacă musulmanii, iar aliaţii naturali ai „cruciaţilor” sunt creştinii (de asemenea, cei care trăiesc în Pakistan), prin urmare trebuiesc atacaţi creştinii. Islamiştii fac abstracţie de două lucruri. În primul rând, este dificil de a considera condiţia spirituală a Apusului ca fiind una îmbibată  de creştinism (nemaispunând că aceasta este departe de a avea credinţa vie a cruciaţilor din Evul Mediu, ca de exemplu cea a Sf. Ludovic). În al doilea rând, comunităţile de creştini din Pakistan, încă de la început, au arătat că războiul nu este cea mai bună metodă de luptă împotriva terorismului. Aceste asigurări nu au ajutat. Important era să existe un pretext pentru violenţă. Pe 28 octombrie 2001 într-o duminică, patru islamişti au intrat cu forţa în Biserica Sf. Dominic din Behawalpur. Agresorii au închis ermetic uşile strigând „Pakistan şi Afganistan!”, „Creştinii în mormânt!”, „Alah este mare”!, după care au deschis focul de mitraliere şi au omorât creştini adunaţi în biserică. Primul a fost împuşcat preotul Emanuel Masih. În afară de el au fost ucise 15 persoane printre aceştia copii (în atac au dispărut printre alţii o familie de 7 persoane: părinţii cu cei 5 copii, cel mai mic avea un anişor).

 

Masacrul de la Behawalpur a fost, din păcate, numai începutul următorului val îndreptat împotriva adepţilor lui Cristos. Pe 29 septembrie 2002 , două persoane mascate au deschis focul împotriva funcţionarilor şi a oamenilor ce căutau sprijin în instituţiile umanitare creştine din Karaci. Au fost ucişi atunci 7 creştini.

 

De Crăciun 2002 (pe data de 25.XII) au fost omorâţi 3 creştini, iar 17 au fost răniţi când terorişti mascaţi au aruncat grenade în prezbiteriul bisericii din provincia Pendzab.

 

O istorie înfiorătoare povesteşte Razia Masih în vârstă de 9 ani, care lucra la o familie musulmană în oraşul Faisalabad de lângă Lahore. În ziua în care a început invazia americană asupra Irakului (în anul 2003) fetiţa a fost chemată în camera în care, întreaga familie care o angajase urmărea la televizor ştirile despre războiul irakian. Au ameninţat-o: „Eşti creştină, de aceea ne vom răzbuna pe tine pentru copiii omorâţi în Irak”. Razia a fost bătută (i-au fracturat mâna dreaptă), torturată (printre altele au ars-o cu fierul de călcat) şi apoi violată.

 

Făptaşii nu numai că nu au dat socoteală de faptă (practică des întâlnită în Tribunalul pakistanez în cazul agresiunii asupra cetăţenilor creştini), dar familia fetiţei a trebuit să fugă de acasă pentru a-şi salva viaţa. De asemenea, creştinii pakistanezi trebuie să plătească din greu pentru faptele unor ziarişti inconştienţi din Occident sub pretextul libertăţii cuvântului au publicat caricatura proorocului Mahomed. Pe 13.02.2006 la Peshawar, demonstranţi musulmani protestând împotriva acestei publicaţii au demolat o şcoală creştină (Edward College), pentru ca două zile mai târziu să atace o altă şcoală catolică şi un spital condus de Biserica catolică. Pe data de 2.02.2006 o grupă înarmată de islamişti (bărbaţi şi femei) au intrat în forţă în biserica din Kawanlit, distrugând altarul şi obiectele liturgice.

 

În mai 2001, Papa Ioan Paul al II-lea primind în audienţă episcopii pakistanezi sosiţi la Roma în timpul vizitei ad limina a spus: „ În Pakistan mulţi catolici suferă din cauza credinţei în Isus”. Cu toate aceste suferinţe (pe care o mică parte am amintit-o în acest text), Biserica şi creştinii necatolici supravieţuiesc acolo.

 

În fiecare an mii de catolici – împotriva ameninţărilor reale de a fi atacaţi – sosesc în pelerinaj la Sanctuariul Mariei din localitatea Marianbad (de lângă Lahore). De asemenea, există şi credincioşi ca Parveen Bibi, văduva pastorului omorât de islamişti care a fost ucis pentru că nu a ascultat de îndemnul de a înceta să proclame duminica cazania prin difuzoarele instalate în afara bisericii. Văduva sa, în mare parte, a preluat sarcinile soţului său. „Nu încetăm să folosim difuzoarele cu toate că din această pricină viaţa noastră poate fi în pericol. Mulţi musulmani au venit la Domnul Isus. De multe ori soţul meu repeta: corpul poate fi distrus, sufletul nu. Indiferent de ce se va întâmpla – nu vom înceta să facem auzit Cuvântul lui Dumnezeu” – a spus Parveen Bibi.

 

Grzegorz Kucharczyk

 

precedentă   |   următorul înapoi

Copyright © Wydawnictwo Agape Sp. z o.o. ul. Panny Marii 4, 60-962 Poznań, tel./ fax: 61/ 852 32 82 | tel. 61/ 647 26 86