Portugalia - Francmasoneria - Fatima

Autor: Grzegorz Kucharczyk

S-ar părea că aparițiile Fecioarei Maria la Fatima au coincis cu perioada cea mai puțin favorabilă.  Între timp însă - datorită contextului politic – s-a dovedit, în mod grăitor, că Dumnezeu lucrează prin intermediul evenimentelor istorice şi că de El depinde victoria finală.

Începuturile republicii anticlericale.

În 1910, revoluţia Republicană a pus capăt monarhiei în Portugalia. La putere a venit grupa republicană, puternic infiltrată de Francmasonerie, care de ani de zile nu-şi ascundea fobiile şi prejudecăţile sale anticatolice. Chiar şi în timpul loviturii de stat, care a dus la emigrarea forţată a  Regelui Manuel al II-lea (5 octombrie 1910), discursurile antimonarhice au fost însoţite de atacuri (de multe ori inspirate de lojile masonice) asupra membrilor clerului şi a credincioşilor. În urma acestor acte de agresiune au fost ucişi doi preoţi, din spitale lazaret, iar până la sfârşitul anului au mai fost ucişi cel puţin 15  preoţi şi călugări. În acelaşi timp au fost bătuţi groaznic, de către bande „populare” (compuse din reprezentanţii republicani ai „străzii”), mai mult de o sută de preoţi.

 

La ordinea zilei (nu numai în Capitală, dar şi în provincii) au fost atacuri asupra bisericilor (numai timp de patru zile cât a durat Republica au fost demolate 20 de temple) şi a mănăstirilor (duşmani ai republicii au fost instrumentele de laborator, găsite în colegiul iezuit în Campolide de lângă Lisabona - distrus complet). Mai mult decât atât, au fost atacate si distruse birourile editoriale ale ziarelor catolice de la Lisabona (Portugalia) şi Porto (Palavra).

 

Republica Portugheză a inclus pogromurile anticatolice în „sistemul de cadru ”.

 

Aprofundând această problemă cercetătorul polonez prof. T. Wituch scrie: “Acţiunile îndreptate împotriva Bisericii nu au fost accidentale. Politica anticatolică împotriva Bisericii, iniţiată de către primul guvern republican, a fost până în anul 1918 o temă constantă a acţiunilor primare republicane. “

 

O figură simbolic legată de politica anticatolică din Republica Portugheză a fost Alfonso Costa -  profesor de drept la Coimbra, frate de lojă şi, mai presus de toate, ministrul Justiţiei (precum şi viitorul prim-ministru). Costa - omologul portughez al lui Emile Combes’a, cel care a laicizat cea de a III-a Republică în anii1902 - 1905 - a avut ambiţia timp de două generaţii, să suprime complet catolicismului în Portugalia (a se citi: descreştina această ţară).

 

Cum a dezrădăcinat Francmasoneria catolicismul în Portugalia ?

Ca şi în Franţa sau în Germania din timpul Kulturkampfului, războiul dus împotriva catolicismului în Portugalia a pornit cu atacarea ordinelor religioase. La 8 octombrie 1910 (la trei zile după victoria revoluţiei şi, prin urmare, se trata problema ca o prioritate), guvernul a publicat un decret în care  ministrul Costa cerea dizolvarea tuturor ordinelor religioase din Portugalia.

 

Ca întotdeauna (după moda Franţei şi a Germania), în prima linie au fost expuşi iezuiţi.

 

Imediat au fost arestaţi şi expulzaţi din Portugalia toţi membrii Societăţii lui Isus (388 la număr).

 

În mod similar, aşa cum se întâmpla în acel moment, în “razboaiele culturii” din Europa  anticatolică, a fost eliminată  predarea religiei din şcoli în Portugalia (22 octombrie 1910), iar clerului şi instituţiilor bisericii s-au interzis predarea - nu numai în şcolile de stat, dar şi în cele particulare.

 

Decretul din 18 octombrie 1910, prin care se dispunea eliminarea simbolurilor catolice din clădirile publice a însemnat o campanie la nivel naţional, de înlăturare a crucifixurilor din şcoli şi birouri.

 

Din jurămintele şi declaraţiile oficiale s-au eliminat toate referirile la Dumnezeu. Sărbătorile catolice au fost lipsite de caracterul de sărbători legale, astfel ca sărbători au rămas numai duminicile, în nomenclatorul oficial fiind numite „zile de odihnă”  (Decretul din 26 octombrie 1910).

 

Un alt decret a eliminat capelanii din Armată, militarilor interzicându-se de a participa la sărbătorile religioase în uniformă. Supravegherea organizaţiilor catolice, şi chiar a activităţilor liturgice, a fost încredinţată comisarilor civili,  numiţi de către autorităţi (nu mai trebuie adăugat că aceştia erau în majoritatea masoni sau adepţii lor). Aceştia – şi, nu de exemplu,  preoţii - aveau dreptul de a decide celebrarea slujbei în afara zidurilor templului (de exemplu, procesiunea Corpus Christi) şi, de asemenea, numărul şi termenele slujbelor  în biserică. În plus, clericilor li s-a interzis purtarea sutanei în locurile publice.

 

Revoluţia din Octombrie a lui Alfonso Costa nu a lăsat deoparte nici măcar  Universitatea sa din Coimbra. Pe 23 octombrie 1910 a fost lichidată Facultatea de Teologie, prezentă acolo de şase secole. O lună mai târziu, din Facultatea de Drept a fost desfiinţată catedra de drept canonic (dreptul canonic se preda la Coimbra încă din Evul Mediu).

 

Parte integrantă a legilor anticatolice o reprezină modificările făcute de către guvernul republican în dreptul familiei. Pe 3 noiembrie 1910 au fost legalizate şi facilitate divorţurile. A fost publicat la Crăciun (nu este o coincidenţă, data a fost selectată). Decretul a pus pe acelaşi palier concubinajul cu încheierea căsătoriei, ceea ce în practică însemna legalizarea poligamiei.

 

Din perspectiva republicană a fost ceva natural ruperea relaţiilor diplomatice cu Sfântul Scaun.

 

Pe 19 octombrie 1910, nunţiul papal a fost nevoit să părăsească Portugalia; mai înainte a revenit la Lisabona, chemat de guvernul republican al ţării, ambasadorul Portugaliei la Sfântul Scaun.

 

Politica anticatolică a republicii avea ca model legea franceză din 1905, un decret cu privire la despărţirea Bisericii de stat, publicat pe 20 aprilie 1911. Cuvântul „capitolul” a fost doar o perdea de fum. De fapt, se urmărea nu atât eliminarea Bisericii, cât izgonirea catolicismul din sfera publică, precum şi restricţia radicale privind libertăţile Bisericii.

 

În virtutea acestui decret toate bunurile aparţinând Bisericii au fost confiscate de către stat.

 

Clădirile Bisericii urmau să fie de acum înainte „închiriate” de către stat, dar nu clerului sau instituţiilor bisericii, ci „asociaţiilor de cult” (soluţie derivată direct din modelul francez).

 

Un astfel de „contract de leasing” putea fi imediat revocat de către autorităţile de stat, fără a invoca un motiv. Dar, spre deosebire de legea iniţială franceză, legea portugheză interzicerea preoţilor de a aparţine chiar şi la aceste societăţi (ce să mai vorbim despre conducerea lor).

 

Decretul din 20 aprilie 1911 prevedea ca în Portugalia să lucreze numai acei preoţi care şi-au terminat studiile teologice în Portugalia (cu toate că, aşa cum am văzut exemplul politicii guvernamentale faţă de Universitatea din Coimbra, aceste opţiuni au fost drastic reduse). Se avea în vedere a se închide uşa înaintea clericilor, care şi-au făcut studiile la Roma.

 

În decretul cu privire la separarea Bisericii de stat, figura de asemenea, un aliniat care obliga pe membrii clerului de a “ coresponda oficial, cu autorităţile publice numai prin intermediul poştei, şi nu membrii între ei”.

 

Publicarea şi citirea în biserici a scrisorilor pastorale ale episcopilor (şi de asemenea ale papei), de fiecare dată era dependentă de consimţământul autorităţilor.

 

Pe autorii decretului îi absorbea, de asemenea, chestiunea clopotelor bisericii, şi de fapt sunetul lor.

 

Prin urmare, s-a decis ca noaptea, clopotele să fi interzise, iar decizia cu privire la viitoarea lor existenţa să treacă în gestiunea autorităţilor municipale.

 

Oricine critica prevederilor legii cu privire la separarea Bisericii de stat, şi la „alte drepturi referitoare la biserici”, sau făcea evaluări negative la adresa „autorităţilor publice sau la oricare dintre actele lor sau forme de guvernare, sau drepturile republicii „era ameninţat cu închisoarea şi pierderea salariului.

 

Decretul separaţiei  prevedea ca tot clerul să fie întreţinut cu „salarii de stat“. În fapt, aceste salarii proveneau în întregime din contribuţiile credincioşilor, din care 1/3, şi aşa o lua statul. Pentru a umili şi mai tare pe catolicii portughezi, Alfonso Costa şi fraţii lui  de lojă au inclus în decret o declaraţie prin care anunţa că salariile amintite erau valabile şi pentru preoţii care au fost privaţi de slujbele lor de către autorităţile ecleziastice (de exemplu, din motive de moravuri). Astfel, din aceşti bani proveniţi  din contribuţiile credincioşilor erau întreţinuţi chiar şi acei preoţi care s-au rupt de celibat, iar după moarte, „salariul” lor revenea văduvelor şi copiilor lor.

 

Atitudinea fermă a papei şi a episcopilor.

În faţa războiului deschis Bisericii de către republica manipulată de masoni, episcopii portughezi s-au adresat credincioşilor cu o scrisoarea pastorală, pe data de 24 decembrie 1910. Subliniind loialitatea lor faţă de republică, în acelaşi timp ierarhii catolici au interzis credincioşilor să participe la orice fel de acţiuni îndreptate împotriva Bisericii. La rândul lor autorităţile de stat au interzis publicarea şi citirea acestei scrisori. La această interdicţie nu s-a supus episcopul de Porto, care a fost condamnat cu pedeapsa închisorii la Lisabona.

 

Ca răspuns la decretul separării Biserici de stat episcopii Portugaliei au emis din nou o scrisoare pastorală comună către credincioşi, la 5 mai 1911. Prin aceasta au protestat împotriva noii legi antibisericeşti. Ca rezultat, autorităţile au emis o sentinţă de surghiun patriarhului de la Lisabona, Antonio Mendes Belo şi episcopilor de la Braganza, Faro, Lamego, Portalegre şi Vişeu (în închisoare mai devreme fusese închis episcopul de Porto). În acest fel, Episcopia întregii Portugalii era în exil.

 

A fost un lucru fără precedent în istoria acestei ţări şi fără precedent în istoria oricărui alt stat.

 

Persecutarea Bisericii în Portugalia, dezlănţuită de republică (citeşte masonerie), s-a întâlnit cu reacţia puternică a Papei Pius al X-lea,  care, pe data de  24 mai 1911, a dedicat enciclica Iamdudum Lusitaniae. Prin aceasta a condamnat decretul de separare a Bisericii de stat, ca fiind  „rău intenţionat şi dăunător”, numind-o „lege, care dispreţuieste pe Dumnezeu şi respinge credinţa catolică.” Sfântul Părinte nu a avut îndoieli cu privire la scopul acestui decret şi a altor legi îndreptate contra Bisericii, „aducând Biserica în starea de supunere faţă de stat, prin persecutarea puterii şi Duhul ei Sfânt.”

 

Laicizatorii portughezi puneau ideologia lor proprie mai presus de dreptatea statului şi încercau prin guvernul republican să răspândească legislaţia anticatolică, chiar şi în zonele coloniale. Era bine ştiut  faptul că prezenţa Bisericii pe aceste zone (începând din secolul XV), a fost cel mai puternic factor de integrare a coloniilor cu metropola.

 

În 1913 guvernul a decis să trimită în colonii  „misiuni laice”, care trebuiau să înlocuiască munca efectuată acolo de clerul catolic. Mai multă înţelepciune decât autorităţile din metropolă a avut administraţia colonială, care (de exemplu, în Angola şi în Mozambic), pur şi simplu, a refuzat să efectueze pe teritoriul său, politica de laicizare.

 

Misiunea „laică” au fost una dintre ideile lui Alfonso Costa, care în ianuarie 1913  a devenit prim-ministru. Guvernul său a dus literalmente un razboi anticlerical. Costa imita predecesorii săi francezi, care, în epoca guvernării lui Emile Combes (1902 - 1905), au trimis în ţară grupe înarmate pentru a lupta împotriva “manifestărilor clericismului”, ca şi împotriva ceremoniei primei împărtăşanii sau a procesiunii legate de sărbătoarea Corpus Christi.

 

Costa a făcut apel la ajutorul Carbonarilor (carbonaria - aripa radicală a Masoneriei).

 

Grupele înarmate ale Carbonarilor - care în evidenţele Poliţiei apăreau ca „atacatori necunoscuţi” - beneficiau de impunitate totală, în realizarea programului  prim-ministrului, încercând de a transforma Portugalia în stat cu desăvârşire laic. Acest tip de acţiune a inclus aruncarea bombelor în 1913, în timpul procesiunii în cinstea Sfântului Anton, care în mod tradiţional, pe 10 iunie avea loc pe străzile Lisabonei. Ca urmare a acestui atac brutal au fost ucişi zeci de credincioşi, inclusiv mai mulţi copii.

 

Astfel de aventuri „anti-clericale “ nu au fost acceptate, nici măcar de republicanii moderaţi.

 

Pe 25 ianuarie 1914, prim-ministrul Costa a fost nevoit să-şi dea demisia. Noul guvern, condus de Bernardino Machado, a îmblânzit politica anticatolică a predecesorilor săi.

 

În februarie 1914, episcopii au fost lăsaţi să se întoarcă din exil. S-a îngaduit, de asemenea, ca preoţii să  participe la „asociaţiile de cult “ ce administrau  clădirile ecleziastice.

 

Măsura de „liberalizare” a fost, permisiunea ca preoţii să poarte sutana.

 

„Furnica alba” în acțiune.

Înlăturat de la putere prim-ministrul Alfonso Costa, nu a depus armele, în lupta pentru o nouă Portugalie laicizată. Conduşi de acesta, radicalii republicani s-au organizat într-o grupare, cunoscută sub numele de „furnica albă”. Aşa cum scrie un expert în subiect (prof. T. Wituch), „combatanţii au fost conduşi şi protejaţi de către loji masonice şi, adesea, plătiţi cu fonduri publice”. Una dintre primele acţiuni ale „furnicii albe” a fost sabotarea celebrării Paştelui în 1914, în bisericile din întreaga Portugalie.

 

Lovitura de stat militară din mai 1915, organizată şi condusă de ofiţerii masoni a pus capăt guvernelor de republicani moderaţi. La Lisabona, luptele au durat de la 14 la 18 mai; au murit atunci aproximativ 300 de oameni. În luna iunie 1915, alegerile parlamentare au adus victoria extremiştilor lui Alfonso Costa. „Marele Laicizator” a devenit din nou prim-ministru în luna noiembrie a aceluiaşi an. Astfel, a început ultima etapă, a persecuţiei Bisericii şi a Republicii Portugheze.

 

Costa din nou a expulzat din ţară doi importanţi ierarhi portughezi: patriarhul de la Lisabona, precum şi episcopul de Porto. În plus, a închis toate editurile catolice şi a împiedicat funcţionarea seminariilor duhovniceşti. Pentru simpla posedare a Rozariului se putea ajunge la închisoare. „Furnica albă”, fără nici un obstacol, putea ataca clerul şi laicii. S-au aruncat bombe în biserici în cursul desfăşurării slujbelor, au fost arse în acea perioadă peste o sută de temple, iar multe altele, au fost pur şi simplu, profanate şi jefuite.

 

Ca urmare a acţiunii sponsorizate de guvern „atacatorii necunoscuţi”, au ucişi în Portugalia între 1915 - 1917 de două ori mai mulţi catolici (laici şi clerici) decât soldaţii portughezi care au pierit în martie 1916, pe fronturile Primului Război Mondial în Europa (Portugalia a aderat la război de partea Antantei, iar 1935 de soldaţii portughezi au murit pe frontul francez luptând în cadrul Corpusului de Expediţie).

 

În această  situaţie se găsea Biserica portugheză la  13 mai 1917, când, la Fatima în Arhiepiscopia Lisabonei, trei copii: Lucia, Jacinta şi Francisco, au dezvăluit harul apariţiei Sfintei Fecioare Maria.

 

„Jalnica comedie de la Fatima”.

Evenimentele care, începând din mai 1917, au avut loc la Fatima, au fost interpretate de guvernământul republican din Portugalia şi prin forţa de conducere a republicanismului portughez (masoneria), ca ceva care confirma existenţa „catolicismului obscurantist” (de care Portugalia, începând din 1910, intensiv era „eliberată”), şi aproape părea că va rupe legile republicii. Nu este surprinzător, deoarece Maica Domnului de  la Fatima a cerut rostirea Rozariului - după cum ştim, acest act era pedepsit, de către guvernul republican, cu sancţiuni penale.
Împotriva Fatimei, republicanii şi lojile masonice au desfăşurat o activitate potrivnică miracolului de la Fatima, în frunte fiind pe atunci Arturo de Oliveira Santos. El a fost primul care în numele republicii şi a lojilor a „cercetat” miracolul Fatimei.

 

Arturo Santos (de profesie fierar), la vârsta de 26 de ani, a intrat în Marele Orient într-o lojă din Leiria. Apoi, el a fost fondatorul unei loji separate în Ourem.  Pe 13 august 1917, primarul personal a mers la Fatima, unde i-a arestat în mod formal pe Jacinta, Lucia şi Francisco. Apoi a adus copiii la Ourem, unde i-a supus audierii timp de mai multe ore. I-a ameninţat că dacă ei nu vor dezvălui toate secretele care le sunt încredinţate de către Maica lui Dumnezeu, îi va „prăji în ulei”. Dar toate fără nici un folos. Pe 15 August 1917 (în sărbătoarea  Adormirii Sfintei Fecioare Maria) Jacinta, Lucia şi Francisco s-au întors la casele lor.

 

Apogeul atacurilor de la  Fatima a avut loc în octombrie 1917, după faimosul „miracol al soarelui, observat de mii de oameni. După acest eveniment supranatural, Federaţia Portugheză a Liber-Cugetătorilor ( în totalitate sub controlul Masoneriei) a publicat un manifest „către toţi portughezii cu vederi liberale”. Acest document protesta împotriva „comediei jalnice de la Fatima”, care nu este „nimic altceva, decât o conspiraţie a Bisericii pentru a răsturna legea separării bisericii de stat şi a oficializa stabilirea de relaţii diplomatice cu Vaticanul.”

 

Deci, revelaţiile de la Fatima au fost pentru Liber-Cugetători (a se citi: francmasoni) o jalnică şi înapoiată probă de a arunca, din nou, portughezii în întunericul din trecut. În concluzie, autorii amintitului manifest au scris: „Să ne eliberăm singuri şi să ne curăţim minţile noastre - nu doar de credinţa proastă într-un astfel de truc vulgar şi ridicol ca cel de la Fatima, dar în special de orice credinţă în supranatural, precum şi în presupusul Dumnezeu atotputernic, omniscient – şi chintesenţa „a tot”. Este un instrument al ticăloşilor cu imaginaţie sofisticată care doresc pentru câştigul propriu să profite de credulitatea poporului „.

 

Nu s-au limitat la declaraţii şi stimulente. În noaptea de 23 spre 24 octombrie 1917, un grup de masoni din provincia Santarem a încercat să taie copacul, în al căror ramuri Maica Domnului s-a arătat pentru prima dată celor trei copii (în cele din urmă au tăiat, dar nu pe cel cu pricina). În ziua următoare, aceeaşi  grupă de masoni au organizat în Santarem o paradă blasfemică, în care purtau bucăţi din acel copac, precum şi un altar improvizat la locul apariţiilor pus acolo de credincioşi.

 

In tot acest timp au parodiat Litania Sfintei Fecioare Maria.

Atunci când s-a dovedit că „trucul jalnic de la Fatima” atrăgea în locul apariţiilor zeci de mii de pelerini din toată Portugalia, loja şi Republica nu au abandonat lupta pentru „binele poporului  portuguez”. Cu puţin timp înainte de un mare pelerinaj, ce trebuia să pornească, la împlinirea a trei ani de la prima apariţie (mai 1920), de la Lisabona la Fatima şi la mormintele celor doi copii morţi, care au primit revelaţiile (Francisco Marto a murit în 1919, iar sora lui Jacinta, în februarie 1920), guvernul republican a fost extrem de preocupat de acest fapt. Această îngrijorare a manifestat-o chiar şeful diplomaţiei portugheze Julia Ferreira, care a adresat o scrisoare specială  primarului Santos. Se spunea acolo, printre altele: „Am aflat că elemente reacţionare pe terenul dvs. se pregătesc pentru a o canoniza pe vizionara moartă de la Fatima [Jacinta Marto – nota mea: G.K.] şi de a continua dezgustătoarea exploatare religioasă a oamenilor - începută demult.

 

Vă rog să mă informaţi în ce stadiu au ajuns manevrele, astfel ca guvernul şi Dvs. personal să luăm toate măsurile necesare pentru a neutraliza aceste trucuri iezuite neruşinate „.

 

Plin de temeri, din acelaşi motiv a fost, de asemenea, guvernatorul provinciei Santarem, care a  recomandat primarului Santos interzicerea pelerinajului şi, de asemenea, i-a ordonat să trimită la Fatima trupe ale Garzii Republicane. După cum ştim, Arturo Santos era deja cunoscut ca un onest republican şi „prieten al luminii” (sau mai degrabă prieten „purtător al luminii - Lucifer), iar comenzile primite le executa în mod solemn. Gărzile înarmate au blocat Fatima, în special s-au  strâns la locul apariţiilor.

 

Primarul Fatimei Santos, a trimis o scrisoare oficială subordonaţilor săi în care informa că: „(...) pe viitor, nici o paradă religioasă nu va putea fi ţinută în parohia voastră, fără aprobarea administraţiei mele. Vă rugăm să informaţi despre scrisoarea mea organizatorii oricărei manifestări religioase, precum şi oricărui incident care are natura superstiţiei, şi care poate apărea în legătură cu aşa-numitul miracol de la Fatima”.

 

Zelul republican şi masonic al primarului Santos i-au adus recunoaştere în Federaţia Liber-Cugetătorilor, care i-a adresat o scrisoare specială în care se exprima „simpatia profundă datorată acţiunilor efectuate în deplină conformitate cu sentimentele republicane şi masonice, pe care le-aţi luat faţă de pretinsul miracol de la Fatima, în care reacţia iezuită şi clericală încearcă să exploateze ignoranţa poporului”.

 

Şi de această dată nu s-au limitat la cuvinte: pe 6 martie 1921, un grup de masoni au pus patru bombe sub capela improvizată la locul apariţiilor şi, de asemenea, sub copacul, care cu patru ani în urmă nu au putut să-l taie. Trei dintre ele au explodat, distrugând acoperişul capelei,  bomba plasată însă sub copac nu a explodat. 
 În anul apariţiilor de la Fatima, şi anume în decembrie 1917, ca rezultat al revoluţiei „Combesul Portughez” - Alfonso Costa a pierdut puterea. Noul guvern republican al lui Sidonia Pais (de asemenea mason), a aprobat întoarcerea episcopilor portughezi din exil. S-a permis atunci  funcţionarea seminariilor, iar preoţii au avut permisiunea să poarte sutane în locurile publice.

 

De asemenea, s-a modificat dreptul referitor la separarea Bisericii de stat - în acest fel asociaţiile de cult au devenit în fapt, echivalentul consiliilor parohiale, pierzând astfel caracterul lor de instrument de distrugere a structurii ecleziastice. În acelaşi timp, îşi încetează activitatea „atacatorii necunoscuţi” ai bisericii şi credincioşilor. În iulie 1918, Portugalia a restabilit relaţiile diplomatice cu Sfântul Scaun.

 

În 1935 – la un sfert de secol după revoluţia din 1910, şi la optsprezece ani după apariţiile de la Fatima - Noul stat al lui Antonio Salazar a interzis activitatea lojilor masonice în Portugalia. Un an mai târziu în instituţii au revenit crucifixele, iar în şcoli - cateheza.

Grzegorz Kucharczyk.

precedentă   |   următorul înapoi

Copyright © Wydawnictwo Agape Sp. z o.o. ul. Panny Marii 4, 60-962 Poznań, tel./ fax: 61/ 852 32 82 | tel. 61/ 647 26 86