Eu voi alerga în cer

Autor: świadectwo

Când în 2002 Anna, în vârstă de unsprezece ani a murit, cineva din personalul spitalului, care a adus-o după accident, a spus tatălui ei că „poate că va fi o uşurare, pentru că un asemenea copil a fost o povară” ... Mărturia despre Anna Szałata este dovada faptului că aparițiile sunt înşelătoare…

Atrofie spinală musculară. Consultări în clinici din ţară şi din străinătate. Pelerinaje la Jasna Góra şi Lourdes cu rugăciuni de vindecare. În final – un cărucior modern, electric, un schimb de locuinţă, de la bloc, din Varşovia la Zielonka, lângă Capitală, unde putea fi mai confortabil.

 

Şcoala era la câţiva zeci de metri şi putea ajunge singură pe scaunul ei cu rotile, şi doar un pic mai departe de parcul, din apropierea schitului Dominican, unde îi plăcea să culeagă castane. Şi, în sfârşit avea câinele mult visat.

 

La scurt timp după care s-au mutat, pe 26 octombrie 2002, Anna s-a dus la o plimbare după castane, împreună cu mama sa. Era într-o sâmbătă. La întoarcerea spre casă, Anna a intrat pe trecerea pentru pietoni. Tocmai atunci un conducător auto tânăr „a fost neatent” şi într-o clipă s-a petrecut drama: fetiţa a fost lovită cu forţă şi proiectată la câţiva metri distanţă, iar mama ei zăcea alături cu piciorul zdrobit ... Anna era conştientă încă.

 

întâmplarea a făcut că tocmai atunci trecea  pe stradă preotul parohiei. Cunoştea bine familia Szałata. S-a aplecat deasupra Annei şi a auzit cuvintele ei liniştite, pe care nu le va uita niciodată: „Numai să rămână în viaţă mama. Eu pot muri. „ Mama era  atât de necesară fraţilor ei mai în vârstă Ula şi Mihai.  Mama a fost salvată, i s-a pus la loc piciorul cum s-a putut, şi apoi i s-a pus un aparat Ilizarov, pentru a i se lungi membrul, care era mai scurt cu trei centimetri. Anna a murit la spital la câteva ore după accident.

 

A fost un cadou, nu o povară.

Părinţilor nu le-a trecut prin cap vreodată aceste cuvinte, pe care le-au auzit la spital, deşi cu siguranţă de multe ori lor le-a fost greu - nu doar fizic, atunci când fetiţa a început să crească şi era din ce în ce mai greu să aibă grijă de ea - dar în primul rând, le-a fost greu să vadă cum ea a suferit şi aproape că era să moară din cauza complicaţiilor apărute după o operaţie pe care a trebuit să o suporte în 1999. Puteau fi împăcaţi părinţii când copilul lor,  pe patul de spital spunea că, moare de durere? ... S-au rugat pentru un miracol, pentru ca ea să trăiască - şi miracolul s-a întâmplat. Anna s-a întors acasă pentru încă trei ani.

 

Apoi, chiar mai mult decât înainte, ea a devenit un cadou. Radiantă, cu un zâmbet inspirând dragoste, deschisă către lume şi surprinzător de elocventă . Atunci când o doamnă a acostat-o pe stradă şi a întrebat-o „cu îngrijorare”, dacă vreodată va putea să meargă, Anna a răspuns categoric: „Bineînţeles că da. Eu voi alerga în cer! Îngerii, de asemenea, nu umblau pe pământ, şi sunt fericiţi. „ Altcuiva care o compătimea, pentru cât era de bolnavă, săracuţa, fata i-a replicat: „Eu nu sunt bolnavă, săptămâna trecută am fost răguşită, dar mi-a trecut”.

 

Cunoştea limitele sale şi ştia că fără ajutorul altora, nu poate face faţă, dar ea putea contribui cu un cuvânt bun, reconfortant, iar uneori, îi susţinea în munca lor. Colegii de şcoală îşi amintesc că Anna era foarte ambiţioasă şi nu tolera tarif redus, pentru ea, doar pentru că mergea într-un scaun cu rotile. Ea a fost cercetaşă, gospodina clasei şi avea un rol activ de misionară.

 

Mica misionară.

Anna a avut noroc, pentru că ea avea părinţi înţelepţi, care nu au lăsat ca lumea să se învârtă, în jurul scaunului ei cu rotile. Doctor Kazimierz SZAŁATA,  profesor de filozofie şi etică de la Universitatea „Cardinalul Stefan Wyszynski” din Varşovia şi fondatorul  Fundaţiei poloneze „Raoul Follereau”,  care ajuta pe leproşi şi pe cei săraci, de foarte timpuriu a insuflat fiicei sale, interesul pentru această misiune. Anna de bună voie a participat la diverse misiuni şi, mai presus de toate, a început să se intereseze intens de situaţia precară a copiilor săraci, din ţările în curs de misiune. A vorbit despre asta colegilor ei, a luat parte la discuţii în programe de televiziune cum ar fi „Ziarno”, a dat concerte în turnee cu  „Arca lui Noe „. Robert Litza îşi aminteşte că, o dată atunci când semna un album pentru ea, a vrut să scrie: „Anna, fii sfântă!,  nu ştiu de ce, în schimb, a ieşit: „Anna, eşti sfântă”.

 

Anna a fost misionară, nu numai datorită interesului manifestat de tatăl ei, pe care de  asemenea, îl împărtăşea. La fel ca multe alte persoane cu handicap a devenit un simbol pentru lumea modernă. Adevărata calitate de a fi valid este capacitatea inimii de a iubi - mult mai importantă decât capacitatea picioarelor de a alerga. Un om închis în sine, cufundat în tristeţe având frică de alte fiinţe umane este mult mai handicapat decât cei care au nevoie de ajutor pentru a ridica pixul care a căzut de pe banca şcolară.

 

Dumnezeu mă iubeşte.

Sursa dragostei ei faţă de lume a fost iubirea lui Dumnezeu. Mai devreme sau mai târziu, cu toţii descoperim acest adevăr, dar cât de mulţi oameni îl descoperă prea târziu, când au ajuns la sfârşit ... După moartea ei,  părinţii au găsit un caiet de şcoală, în care fiica lor îşi scrisese gândurile de copil.  Într-o inimioară era scris în culoare roşie: „Dumnezeu mă iubeşte.”

 

Acesta este testamentul  micii Anna din Zielonka ... În aceste trei cuvinte este tot ceea ce un om are nevoie pentru a fi fericit. Fără de ea nu există dragoste adevărată faţă de alt om, nici  dimensiune autentică a misiunii, şi nici mărturia existenţei.

 

Anna nu ştia teologie, dar ea l-a cunoscut pe Dumnezeu  şi, prin urmare, atunci când viaţa ei s-a stins sub privirea statuii Maicii Domnului, de la trecerea de pietoni, în Zielonka, a putut să  ofere viaţa ei pentru cea a mamei.

 

În ziua înmormântării Annei preotul Krzysztof Ukleja, directorul Caritasului din Episcopia de la Varşovia-Praga, a spus: „Pentru ca Anna este marea noastră micuţă sfântă, sfânta noastră Tereza de la Zielonka. Cu demnitate, trăia fiecare zi. Ştia să vadă omul de lângă ea.

 

Nu plângea, cu toate că multe dureri a suportat, dar întotdeauna cu capul sus, cu un zâmbet – pentru că îl iubea pe Dumnezeu, iubea fiecare fiinţă umană. Şi nu e de mirare, că bunicul ei Tadeusz a  spus că dintre noi toţi ea este cea mai deşteptă, pentru că trăia atât de frumos şi demn. Pentru că ea a ştiut să citească şi să accepte până la capăt planul lui Dumnezeu. (...).

 

În urmă cu un an şi jumătate, Anna  a supravieţuit morţii clinice.  A povestit atunci, ca şi cum ar fi fost deja în cer. Ea a spus că, acolo oamenii îşi zâmbesc şi sunt fericiţi. Apoi a întrebat, povestind experienţa sa, de ce oamenii se ceartă, de ce nu se plac - de ce? Nu contenea să reamintească altora, să-i roage să meargă la spovedanie, să se roage împreună. Anna ne-a lăsat astăzi moştenirea sa. Dacă am şti cum să o ascultăm ... Noi, adulţii, noi, siguri pe sine, de multe ori trăim în afara lui Dumnezeu – dacă am putea asculta aceşti mici sfinţi ai timpurilor noastre. Cât de bine ar fi ... „.

 

Misiunea apostolică a copiilor cu handicap.

Anna nu a plecat de tot. A lăsat în urmă o invitaţie pentru alţi copii şi tineri bolnavi cronici, sau cu handicap de a se angaja în munca misionară a Bisericii. Această idee a fost concepută după moartea ei, dar aceasta vine ca o mărturie, pe care ea a dat-o, făcând abstracţie de limitele ei. A arătat că potenţialul simţirii şi suferinţa pot fi transformate în roade ale activităţii misionare – roade ce vor fi culese de copii şi familiile lor, precum şi de misionari şi protejaţii lor din ţările misionare. Rugăciunea reciprocă, sacrificiul şi sprijinul au o nepreţuită putere spirituală, iar pe lângă acestea sunt atât de multe iniţiative de misiune, care ar putea  interesa persoanele cu handicap.

 

Misiunea apostolică a copiilor cu handicap se bazează pe cuvintele gazdei din parabola lui Isus: „(...) Du-te degrabă în pieţele şi uliţele cetăţii şi adu aici pe cei săraci, ciungi, orbi şi şchiopi” (Lc 14,21).  Pe copii şi tineri este destul de dificil să-i angajezi în orice, dacă nu se simt implicaţi personal, şi nu sunt chemaţi pe nume. În cazul în care, pe lângă intenţiile de rugăciune în timpul misiunii generale, copilul cu handicap va avea ocazia să stabilească un contact personal cu un misionar sau o misionară, atunci ambele părţi vor avea beneficii spirituale.

 

Misionarilor nu le este uşor să se angajeze în ţinerea corespondenţei. Condiţiile de muncă de multe ori fac acest lucru imposibil (sau cel puţin devin un obstacol major). Prin urmare, propunerea Fundaţiei Poloneze „Raoul Follereau”, al cărui patron este mica Anna din Zielonka, se adresează celor care simt cu adevărat o asemenea dorinţă şi văd sens în a se angaja în acest tip de adoptare misionară, la distanţă, „de ambele părţi.” Un copil sau persoană tânără imobilizat la domiciliu, în spital sau în ospiciu ar fi putea oferi suferinţa sa, nu numai pentru misiune în general, dar în mod special pentru binele prietenului misionar. În schimb, misionarul ar avea în acel copil sau adolescent un prieten şi sprijin de rugăciune, a cărei  valoare nu poate fi estimată.

 

Toţi misionarii, interesaţi în misiunea apostolică a copiilor cu handicap, sub patronatul Comisiei Episcopale poloneze pentru Misiune şi Opera Pontificală pentru Copilăria  Misionară sunt încurajate să promoveze această iniţiativă, în special în rândul misionarilor şi a candidaţilor la misiune. Poate că în comunităţile lor de origine, în parohiile lor, sau cercurile  de prieteni, sunt persoane cu handicap, care aşteaptă să fie invitaţi să se alăture în opera misionară. Vă rugăm, de asemenea, să vă adresaţi la: Polonia Fundaţia „Raoul Follereau” st. Sienkiewicza 11 05-220 Zielonka E-mail: apostolstwo@gmail.com 

Lilla Danilecka

precedentă   |   următorul înapoi

Copyright © Wydawnictwo Agape Sp. z o.o. ul. Panny Marii 4, 60-962 Poznań, tel./ fax: 61/ 852 32 82 | tel. 61/ 647 26 86